Ce ați zice dacă v-aș spune că nu există copii perfecționiști ci mai degrabă copii care nu prea acceptă eșecul?!
Oana Moraru (specialist în educarea copiilor) explica în cadrul unui curs că neacceptarea eșecului = toleranță mică la frustrare (altfel spus, copilul este în proces de dezvoltare emoțională).
Știați că... psihologii măsoară maturitatea emoțională și cu ajutorul acestui indicator, toleranța la frustrare (de exemplu, răbdarea sinceră de a aștepta la o coadă lungă, până îi vine rândul să cumpere înghețată)?
De fapt, se pare că anxietatea de performanță (ce periculos sună!) este o etapă absolut firească ce se declanșează pe la vârsta de 6 ani, când copiii încep să observe clar diferențele dintre rezultatele activității lor și ale celorlalți.
Oricum ar fi, de aici poate porni (mai mult sau mai puțin intens) ”drama”: Mamaaaa, ea a zis că am desenat urât!! sau Eu nu câștig niciodată! + dat cu fundul de pământ – vă sună cunoscut?
Cum le răspundem noi, ca părinți/formatori (de exemplu, în situația cu desenul)?
Scenariul 1:
Când vine plângând la noi, îl întâmpinăm dramatic, cu o emoție intensă și ne cufundăm împreună în starea lui de spirit/supărarea lui. În acest caz, copilul se convinge că are o problemă mare, iar situația e cu adevărat gravă. Iar dacă ne obișnuim să rămânem pe aceste două frecvențe emoționale (neputință -furie), copilul se va obișnui că atunci când dă de greu să rămână ”blocat”/să izbucnească nervos... și atât.
Varianta 2:
Cu voce zglobie și cu zâmbetul pe buze îi transmitem: Mami, nu-i nimic, în viață omul mai și pierde, lasă că data viitoare vei fi tu primul!.
Știți ce se întâmplă dacă apelăm frecvent la aceste replici ”salvatoare”? Îi abatem atenția de la conflictul apărut, fără a avea șansa să învețe să rezolve o problemă întâmpinată!
Bun, deci ce-i de făcut?
Mentorul în educație pe care l-am ales astăzi ca inspirație, vine cu Varianta 3 (citiți-o până la capăt, sigur ”se va lipi” de voi și vă va fi de folos:
Îl asculți sincer și îi crezi emoția, o OGLINDEȘTI câteva secunde (inclusiv fizic, prin mimica feței și tonul vocii); de ex.: Cum, măi mami, așa ți-a zis, că ai colorat urât?, Nu ți-a ieșit?
SUPĂRAREA este pe treapta cea mai de jos a emoțiilor (MĂ SIMT NEPUTINCIOS!), iar următoarea etapă prin care va trece micuțul este FURIA; această etapă este mai bună decât a-ți plânge de milă (deci, poți gândi că ai un copil deștept care a urcat deja pe treapta următoare din punct de vedere emoțional când se va înfuria în situația dată).
Apoi îți recapeți și tu CONTROLUL și îl întrebi curajos: Și ce ai vrea tu să faci?/ Și ce vrei tu cel mai mult? (Trebuie ca cel mic să își formuleze singur INTENȚIA)
De exemplu: Eu aș vrea să-mi iasă desenul cel mai frumos din grupă/clasă!
Ideal ar fi să îl sprijinim, curioși, să detalieze/clarifice intenția:
- Cum să fie el cel mai bun?
- Păi omulețul să aibă ochi, nas, gură, păr... - să spună copilul exact ce ar vrea.
După ce și-a formulat intenția, deja în mintea sa apare SPERANȚA: Știu ce vreau, s-ar putea să ajung!
Urmează ÎNTREBAREA pentru găsirea SOLUȚIILOR, pentru a consolida speranța (altfel zis, după ce și-a formulat INTENȚIA căutăm care-i PLANUL DE ACȚIUNE): Și ca să faci omulețul ăla perfect, ce-ai vrea tu să facem? Ce trebuie să facem?
Și poate să răspundă: - Păi, să mă învețe cineva (tati).
Oglindește-i emoția, fără să ”te scalzi” în tristețe și furie, ci ”urcă” treptele emoționale odată cu el.
Sau, dacă se întoarce înapoi la furie stai acolo,alături de el, sprijinindu-l (Of, cred că știu cum te simți, nici eu nu desenam bine când eram mic!... Dar chiar a ieșit caraghios omulețul ăsta!). Oglindește-i emoția, fără să ”te scalzi” în tristețe și furie, ci ”urcă” treptele emoționale odată cu el. Nu te destabiliza dacă plânge și e furios – e o etapă naturală și după ce descrie ce vrea să obțină să vezi că se liniștește și se ”înseninează”.
Revenim: după furie, trebuie să apară speranța; ca să treacă de la una la alta, să nu-i dai încă soluția (pe care s-ar putea oricum să o refuze)! Condu-l să hotărască singur ce e de făcut: Păi, mami...și cum zici tu să facem, ce ai vrea tu?.
Dacă nu-i vine ideea, zi-i: Ai acolo un tutorial pe YouTube; dă-i drumul la filmuleț, desenați amândoi, râdeți cât de caraghios e primul rezultat, exersați, distrați-vă: Ia uite ce bine NE ANTRENĂM noi! Și mâine ne vom antrena!.
Când a apărut speranța, apar și SOLUȚIILE.
Repetând această schemă de rezolvare a frustrărilor ce țin de performanțele sale, copilul va învăța să urce singur treptele emoționale de la NEPUTINȚĂ, la FURIE, la SPERANȚA cu SOLUȚIILE sale și se va obișnui să acționeze până la senzația minunată de... EU POT!
Spor în toate cele bune, aștept vești de la voi să-mi spuneți cum a funcționat!
V-am pupat!